Literatura

   Literatura egipteana este o intreaga lume de texte diverse, sculptate, desenate si pictate pe suporturi de tot felul: de la granitul aspru la umilele cioburi de ceramica, papirus, fasii de in, piele, orice material capabil sa fixeze "cuvintele divine"; aceasta deoarece este o emanatie a zeilor, element redutabil sau benefic al universului, caci formele cuvintelor se pot insufleti, iar rostirea lor cheama realitatea a ceea ce exprima. Suporturile - la inceput era doar piatra - se diversifica o data cu trecerea timpului; literatura egipteana a cunoscut o inflorire importanta din momentul in care, la sfarsitul dinastiei a V-a, a inceput sa fie utilizat papirusul.
    Textele sunt scrise intr-o limba care, prin insasi forma semnelor utilizate pentru consemnarea ei (adica elementele umane, animale, vegetale, minerale ale universului egiptean, preluate ca fonograme sau ideograme) starnesc atentia si interesul, alcatuind o adevarata poezie grafica. Este o limba care indrageste imaginile concrete, saraca in ceea ce priveste vocabularul filosofic, dar bogat inzestrata cu toate imaginile vietii.
    In Egipt, literatura este de asemenea o arta; ea solicita, adeseori, munca sculptorului si a pictorului. Pe de alta parte, ea este un desen, iar basorelieful si pictura au si ele la origine desenul (executat cel dintai pe peretele care urmeaza sa fie decorat). Prin urmare, in Egipt nu exista o distinctie absoluta, intransigenta, intre literatura si arta.
    In vremea ramesizilor, au fost compuse imnuri foarte numeroase: cel dedicat Nilului (Hapi); marile imnuri inaltate lui Amon de catre Ramses al II-lea (pastrate pe un papirus aflat in prezent la Muzeul din Leyda (Pap. I, 350), ce contin expresii pline de maretie si frumusete); mai putin inspirate poate, dar la fel de miscatoare, sunt imnurile inchinate zeilor provenind de la simple persoane particulare - ruga lui Didia, seful desenatorilor lui Amon, care aduce un omagiu zeilor Eneadei heliopolitane, prezidata aici de Amon, si ii implora, pentru a dobandi o viata indestulata si o odihna divina in lumea de apoi; un gen care, desi nu apare atunci, cel putin se dezvolta considerabil, este litania, in cursul careia numele divinitatilor (nume secrete, deoarece cunoasterea lor acorda puteri asupra acestora) sunt recitate in lungi insiruiri. Textul cel mai celebru este Litania lui Ra.
   Cele mai marete imnuri de slava aduse suveranilor sunt rostite de zei. Imnurile imperiale se numara printre cele mi frumoase, indeosebi cele de la Medinet Habu. Ele sunt omagii aduse regelui in timpul vietii, ca sa-i asigure stapanirea imperiului.
    Orasele constituie entitati divine, carora li se aduc de asemeni omagii. Este vorba de Theba, Abydos, etc.
    Basmele si romanele fixeaza, indeosebi pe suluri de papirus, o veche traditie orala. Marinarii si negutatorii, cutreierand o tara dupa alta, au raspandit felurite povestiri, preluate si completate dupa maniera locului. Marile invazii europene au adus si ele bagajul lor de basme. in acele timpuri, a asculta un povestitor cu har insemna o mare distractie; orientalii si mai ales egiptenii, au fost dintotdeauna mari iubitori de povesti frumoase si de aventuri cu intamplari neprevazute.
    Aceasta traditie orala, ale carei urme sunt intalnite cand si cand, s-a impletit cu marile mituri ale gandirii antice, datorita constiintei religioase. Basmul egiptean e povestirea unei aventuri, dar el comporta adeseori si o semnificatie profunda.
    Poezia este omniprezenta in textele egiptene. Ea e vizuala, auditiva, viscerala; e armonie a semnelor, sonoritate a cuvintelor (pe care o traducere nu o poate transpune decat foarte imperfect); ea se mai afla si in frumusetea imaginilor, lasandu-ne coplesiti de o intensa emotie. Ea e lirica sau duioasa, senzuala sau mitica. Ea este poezia insasi.
    Ca orice poezie semitica, poezia egipteana - in sensul clasic al termenului - se baza pe un joc de aliteratii si asonante. Ea e indeosebi o poezie ritmata. Cum limba egipteana scrisa nu nota vocalele, nu se cunoaste pronuntarea exacta a cuvintelor, dar se stie, prin intermediul prozodiei copte, descendenta directa a celei egiptene, ca aceasta nu prezenta fara indoiala o repartitie riguroasa a cantitatilor, ci se baza pe revenirea accentelor ritmice.
    In timpul dinastiei a XVIII-a apare o noua forma de poezie: poezia de dragoste, care se dezvolta considerabil sub ramesizi. Imperiul e bogat, tara e prospera, moravurile sunt mai libere, luxul patrunde in vestimentatie, manierele devin pretioase si sentimentele cautate. Oamenii se pot lasa in voia jocurilor dragostei si ale poeziei.
    Incepand cu marele lirism al textelor de la Medinet Habu si pana la poemele de dragoste, Egiptul a cunoscut toate formele de poezie.

Sculptura

    In Egipt, o statuie nu este numai un trup din piatra; e poseda o caldura magica, pe care formulele o pot insufleti, redand viata personajului reprezentat.
    Inca de la origine, sculptura este integrate unui monument (templu sau palat); colosii regali asezati in fata templelor, statuile osiriace din curti sau sali hipostile dovedesc din plin acest lucru. Arta statuara este o arta care necesita mijloace tehnice - si ale sensibilitatii - diferite de cele folosite in arhitectura.
    Daca se iau in considerare dimensiunile colosale ale statuilor in raport cu mijloacele de care dispuneau sculptorii, toti sunt cuprinsi de uimire. Cum era sculptata o statuie? Pe un bloc monolit se desenau cu rosu contururile generale, iar apoi, cu ajutorul unei pietre mai dure, se stabilea, prin percutie, o prima ebosa. Se cioplea indelung, cu multa grija si rabdare, pana cand silueta desenata se degaja treptat. Atunci se efectua o prima polisare cu o piatra mare si o pasta abraziva (pe baza de praf de cuart). Dupa aceasta, decupand piatra cu un fierastrau (o lama de cupru dantelata atasata la un maner de lemn), se inlatura partea din blocul de piatra care depasea silueta cu linii rosii, ce era in felul acesta izolata; apoi, portiunea decupata era polisata din nou. in sfarsit, erau fixate detaliile: se degajau picioarele cu ajutorul unui tub din arama ce se rasucea cu mana, dupa care apareau urechile, ochii, narile, lucrate cu un sfredel de silex. O ultima polisare, cea inspirata de sensibilitatea artistului, ii conferea operei caracterul sau, fixand trasaturile fetei si corpului. Statuia astfel finisata era predata scribilor, care desenau, eventual, inscriptiile, sculptorilor care le gravau, pictorilor care redau trupului inviat culorile proaspete ale vietii.
    Egiptenii au fost maestri ai pietrei, poeti si magicieni ai formelor; ei sunt cei care au initiat in tainele sculpturii popoarele din Orientul Apropiat si Grecia. Christiane Desroches-Noblecourt afirma ca "arta egipteana, prin coeziune sa, disciplina traditiei sale, maretia sa, preocuparea intensa pentru desavarsirea sa, pe o durata foarte mare, este reflectarea celei mai impunatoare civilizatii aparute pana atunci, in asa masura incat toate manifestarile culturale care i-au urmat ar putea sa nu reprezinte altceva decat forme disociate din stilul sau".
    Egiptul antic pe care-l descopera turistii secolului XX in Valea Nilului este - cu exceptia Marilor Piramide - Egiptul Imperiului Nou. Templele de la Karnak, Luxor, Deir el-Bahari, Abu-Simbel sau admirabilele realizari ale necropolei thebane sunt exemplele edificatoare ale Egiptului. Nicaieri ca in Egipt artele nu au mai fost astfel angajate intr-o opera vie, o devenire magica. Totodata, ele constituie o mare feerie a formelor.

Pictura

    Arta rupestra - caracteristica neoliticului din Valea Nilului – se intalneste aproape numai in Egiptul de Sus si in Nubia, intr-o regiune care se intinde intre Luxor si cea de-a treia cataracta. Aceste gravuri pot fi comparate cu toate cele descoperite in Sahara (Tibesti, Fezzan, Tassili), precum si in Eritreea.
    Stilurile, ca si subiectele reprezentate, sunt variate. Prin pichetaj sau ciocanire mai mult sau mai putin rudimentara a stancii, artistii neoliticului au reprezentat fauna salbatica a acelor vremi - pe care o regasim, de altfel, in sudul actualului Sudan - , fauna domestica, populatiile indigene, ambarcatiile folosite si diverse alte scene.

Muzica

    Muzica era socotita de egipteni o arta sacra. De origine divina, nelipsita in numeroase acte de cult si in marile ceremonii religioase, muzica ii inveselea pe zei si indeparta supararile oamenilor; de aceea era numita, generic, “bucurie”. Egiptenii cunosteau scara cromatica. Ei puneau in legatura teoria muzicii cu observatiile astrologice si cu doctrinele cosmice. Asociau cele sapte note cu zilele saptamanii si cu cele sapte planete. Muzica era in stransa legatura cu poezia si cu dansul.

Articol de Amber Morgaine